Câinii, un grup de mamifere carnivore inteligente, alături de alte animale înrudite cu ei, cum ar fi lupii, vulpile, şacalii, etc., fac parte din familia Canidae. Primul animal descoperit din această familie aparţine Epocii Eocene (de acum 55 de milionane de ani până la acum 38 de milioane de ani).

Câinele, Canis lupus familiaris, este considerat cel mai răspândit, cel mai divers (peste 300 de specii cunoscute) şi primul animal domesticit. Se presupune că a apărut prin îmblănzirea lupului, Canis lupus, acum 17 000 – 12 000 de ani în urmă.

Desenele din peşteri, sculpturile, lucrările din ceramică, fosilele găsite, poziţia sutelor de schelete de câini descoperite într-un cimitir persan, datat din secolul al V-lea î.H., sunt dovada faptului că şi strămoşii noştri au considerat câinele cel mai bun prieten al lor.

Felidele descend din miacide, un grup de animale de pradă din păduri, apărut acum 60 de milioane de ani.

Primele piese paleontologice sunt datate din Oligocen (acum 34 de milioane de ani) când apare Proailurus, prima felină cunoscută, de dimensiunea unei pisici domestice și vânător redutabil în pădurile tropicale. 10 milioane de ani mai târziu, în Miocen, Pseudaelurus este strămoșul celor două mari linii de evoluție a felidelor: macairodontide (Machairodontinae) sau tigri cu dinți în formă de sabie și pisici mușcătoare. Macairodontidele au dominat în lumea animală din Miocen până în Pleistocen. Ultimii reprezentanți ai genului sunt Homotherium, cu colții asemănători unor iatagane, și marele și puternicul Smilodon, tigrul cu dinți ca săbiile, doi vânători care au dispărut acum circa 13 000 de ani. Dintre pisicile mușcătoare, felidele mari din grupul panterelor au trăit acum 5 milioane de ani, fiind o ramură din care lincșii s-au separate acum 3 milioane de ani, în Pliocenul inferior. Speciile actuale de pantere au trăit în cursul Cuaternarului, în ultimii 100 000 de ani.

Acum circa 9 milioane de ani au apărut strămoșii micilor feline din Lumea Veche, din rândul cărora face parte pisica sălbatică. Pisica sălbatică este originară din Asia, a apărut în Pleistocenul inferior prin specia Felis lunensis și s-a răspândit prin diferite specii în întreaga lume.

Felidele sălbatice s-au răspândit în întreaga lume, cu excepția Australiei, Madagascarului și Antarcticii.

Prin originea lor destul de recentă, diferitele specii de feline si-au menținut posibilitatea de a da naștere unor hibrizi, progenitura acestora fiind și ea fertilă. Asemănarea morfologică și relativa apropiere genetică dintre felide sunt și astăzi cauza discuțiilor asupra originii pisicii domestice, despre care unii cercetători afirmă că ar proveni dintr-un strămoș sălbatic unic, Felis silvestris, iar alții cred că ar fi rezultatul unor împerecheri între specii sălbatice diferite, ca pisica din Pallas (Otocolobus manul) și pisica din junglă (Felis chaus). Conform unor studii recente, pisica ar fi, se pare, forma domesticită de Felis silvestris, pisica sălbatică, o singură specie a cărei zone de răspândire se întinde din Scoția până în Africa, ajungând până în Asia.

În rândul diverselor subspecii de Felix silvestris cunoscute, cel mai probabil candidat la domesticire este pisica sălbatică africană, Felis silvestris lybica. Primele mărturii sigure despre pisici îmblânzite și domesticite datează de fapt din Egiptul Antic, în zona de răspândire a acestei subspecii, care este cea mai blândă și cea mai adaptabilă la contactul cu omul. Este posibil, așadar, ca pisica din junglă să se fi hibridat cu Felis silvestris lybica în primele etape ale domesticirii: s-a demonstrat că amândouă speciile au fost îmblânzite de egiptenii antici și au fost găsite unele fragmente de animale cu carcateristici intermediare, fapt care ar demonstra hibridarea.

După ce a fost domesticită, pisica s-a răspândit dincolo de granițele Orientului Mijlociu, intrând probabil astfel în contact cu subspecii diferite de pisică sălbatică și cu alte specii de feline.

Cu milioane de ani în urmă, pe vremea dinozaurilor, exista o specie cu aripi şi coadă lungă, numită Archaeopteryx (“aripi străvechi”), din care, după părerea celor mai mulţi biologi, au evoluat păsările din ziua de azi. Această teorie este susţinută mai ales de fosila lui Archaeopteryx, descoperită pentru prima dată în Germania, în anul 1860.

Teoria evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură ce sunt descoperite noi fosile. Un alt animal asemănător păsărilor a fost descoperit în China, numit Synosauropterix (“dragon chinezesc cu pene”).

Indiferent cum au evoluat, în prezent se cunosc aproape 9 700 de specii de păsări minunate, formând unul dintre cele mai mari şi diverse grupuri de animale de pe planetă - grupul Aves.

Aproape 40% din mamiferele existente sunt rozătoare şi aparţin ordinului Rodentia. Iepurii, deşi sunt asemănători rozătoarelor (au incisivii în creştere permanentă), datorită faptului că au o pereche de incisivi în plus, aparţin ordinului Lagomorpha.

Aceste animăluţe se găsesc pe toate continentele, cu excepţia Antarcticului, însă cele mai multe specii s-au dezvoltat în America de Sud.

Cele mai vechi fosile de rozătoare descoperite până acum apaţin sfârşitului Epocii Paleocene (de la acum 65 de milioane de ani până la acum 54,8 milioane de ani). Se presupune că strămoşii acestora au fost nişte mamifere micuţe numite anagalide, care au dat naştere şi ordinului Lagomorpha. Cea mai arhaică rozătoare, existentă şi în zilele noastre, este castorul de munte, Aplodontia rufa, care nu prea are nimic în comun cu castorul.

Epoca Oligocenă (de la acum 33,7 milioane de ani până la acum 23,8 milioane de ani) a favorizat evoluţia rozătoarelor. În Epoca Miocenă (de la acum 23,8 milioane de ani până la acum 5,3 milioane de ani) au apărut veveriţele (asemănătoare cu cele existente acum) şi rozătoarele familiei Muridae (cum ar fi şoareci, şobolani, gerbili şi alte animale înrudite cu acestea), care şi-au continuat evoluţia în Epoca Pliocenă (de la acum 5,3 milioane de ani până la acum 1,8 milioane de ani). În Epoca Pleistocenă (de acum 1,8 milioane de ani până la acum aproximativ 10 000 de ani) au apărut castorii giganţi, Castoroides, aceştia avănd mărimea unui urs. Alte fosile descoperite şi datate din această perioadă au ajutat la reconstruirea climei şi la a înţelege mai bine evoluţia acestor minunate animăluţe.

În prezent se cunosc aproximativ 25 000 de specii de peşti, acest număr crescând anual cu 200-300 de specii noi descoperite.

Peştii sunt animale vertebrate cu sânge rece, grupate în superclasa Pisces.

Primele animale vertebrate au evoluat din aşa numiţii “ţâşnitori de mare” acum 500 de milioane de ani. Acestea nu aveau fălci, se hrăneau probabil cu particule mici din apă. Mai tărziu au început să dezvolte solzi şi placă dentară pentru a se apăra de predatori (insecte). Evoluaţia peştilor a explodat în perioada Devoniană (de la acum 410 milioane de ani până la acum 360 de milioane de ani), când s-au format strămoşii peştilor din zilele noastre. În această perioadă apăruse şi peştele cu plămâni, care a dat naştere tuturor vertebratelor.

În anul 2006 s-a descoperit fosila lui Tiktaalik roseae, în vârstă de 383 de milioane de ani, care a umplut un gol de aproape 20 de milioane de ani în ştiinţă. Această fosilă are caracteristici comune atât cu a peştilor cât şi cu a animalelor care trăiesc pe uscat şi explică tranziţia animalelor din oceane spre pământ.

Bazându-se pe studiile fosilelor găsite, se presupune că reptilele au evoluat din amfibieni în Perioada Carboniferă, acum 340 de milioane de ani în urmă. Având anumite avantaje, cum ar fi un schelet puternic şi flexibil, o piele cu solzi, ouă cu o coajă protectoare care permitea embrionului să se dezvolte pe uscat fără să se dezhidrateze, reptilele au supravieţuit în habitaturi unde amfibienii nu au reuşit.

Acum 300 de milioane de ani în urmă reptilele s-au despărţit în mai multe categorii, caracterizate prin diferenţe la craniu şi schelet: anapsida, categorie din care ţestoasele au rămas singurii supravieţuitori; synapsida, numită şi categoria reptilelor mamifere deoarece dintr-o ramură a acestei categorii au evoluat mamiferele; diapsida, care cuprinde două subcategorii: archozaurii, adică reptilele dominante (crocodili, pterozauri, dinozauri, păsări) şi lepidozaurii, care au dat naştere la tuatara, o specie de sopârlă neozeelandeză care a supravieţuit extincţiei dinozaurilor de acum 65 de milioane de ani, si a cărei existenţă se întinde pe cel puţin 225 de milioane de ani, şi a altor animale înrudite cu aceasta cum ar fi şerpi sau alte şopârle.

Era Mesozoică (care a durat de la acum 240 de milioane de ani până la acum 65 de milioane de ani) este considerată şi era reptilelor. În această perioadă dinozaurii au dominat pământul, plesiozaurii şi ichthyozauri au dominat marea iar pterosaurii, numiţi şi reptile zburătoare, au dominat cerul. Deşii aceste animale sunt numite des reptile, nu toate aveau ceva în comun cu reptilele din ziua de azi, unele chiar fiind considerate strămoşii păsărilor.

Primele ţestoase, şopârle, şerpi sau crocodili au apărut în Era Mesozoică. Aceste animale au supravieţuit dezastrului care a omorât dinozaurii şi alte multe specii acum 65 de milioane de ani în urmă. Motivul acestei dezastre se presupune că ar fi un meteorit sau o cometă care a lovit pământul provocând schimbări climatice majore la care dinozaurii nu s-au putut adapta.

A durat 60 de milioane de ani pentru ca Hyracotherium (numit şi Eohippus) să evolueze în Equus Caballus (familia Equidae), calul din zilele noastre. Reconstituirea evoluţiei calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor.

Cel mai vechi strămoş al calului era un animal de mărimea unui câine micuţ (5,5 kg), de culoarea maro deschis, avea 4 degete la picioarele din faţă şi 3 la cele din spate, trăia în pădurile din Africa sau Asia, hrănindu-se cu frunze şi fructe.

Acum 34 de milioane de ani în urmă Eohippus se transformase în Mesohippus (Miohippus), devenind animal de mărime mai mare, cu dinţi mai mari şi rezistenţi la tocire, reducându-se şi numărul degetelor la picioarele din faţă la 3.

Acum 24 de milioane de ani în urmă, datorită schimbării climei care transformase multe păduri în câmpii, s-au făcut schimbări majore în evoluţia calului. Parahippus (Merychippus) era un animal mai mare, cu picioare mai lungi, ochii s-au poziţionat pe părţile laterale ale capului, permiţându-i să exploreze mai bine teritoriul.

Următoarea schimbare majoră s-a produs acum 10 milioane de ani când apăruse primul cal cu un singur deget. Pliohippus era un bun alergător şi se hrănea cu iarbă.

Acum 2 milioane de ani calul făcuse ultimul pas devenind Equus. Era puternic, musculos şi rapid. Primul cal a fost domesticit în Europa de Est acum 5000 de ani în urmă.