Câinele soldatului

Rănit la războie, soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lângă dânsul şi-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.

În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.

Aci se opreşte, aci se aşează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!

Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pământ priveşte,
Şi nimic nu vrea!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!