Lumea uluitoare a insectelor

Multe insecte sunt maestre ale zborului. Iată câteva exemple: ţânţarii pot zbura cu abdomenul în sus. Unii pot zbura chiar prin ploaie fără să se ude - da, strecurându-se de fapt printre picături. Unele viespi şi albine tropicale zboară de colo, colo cu o viteză de peste 72 de kilometri pe oră. Fluturele regal din America de Nord parcurge în timpul migraţiei 3.010 kilometri. O specie de muşte ce trăiesc pe flori pot să dea din aripioare de peste o mie de ori pe secundă, mult mai rapid decât păsările colibri. Libelulele pot zbura înapoi, stârnind astfel curiozitatea cercetătorilor pentru a le cerceta mai îndeaproape. Muştele au o vedere uimitor de ageră, asociată cu reflexe de zece ori mai rapide decât ale omului. Musca are un ochi compus, alcătuit din mii de lentile hexagonale care acţionează independent una de cealaltă. Vederea muştei este descompusă în fragmente minuscule.

Unele insecte pot percepe lumina ultravioletă, invizibilă oamenilor. Ceea ce pentru noi este un fluture de un alb tern, pentru fluturele mascul este cu totul altceva. Văzută în lumină ultravioletă, femela prezintă o serie de desene atrăgătoare, ideale pentru a se face remarcată de masculii curtezani.

În lumea insectelor, sunetele şi miresmele sunt folosite deseori pentru găsirea unui partener - o realizare deloc neglijabilă atunci când durata vieţii îţi este de doar câteva săptămâni, iar potenţialii parteneri sunt puţini la număr.

O femelă din specia fluturilor-de-noapte îşi găseşte perechea emanând un miros atât de puternic, încât masculul poate să îl adulmece şi să se îndrepte spre sursa lui de la aproximativ 11 kilometri depărtare. Antenele sale sensibile pot adulmeca chiar şi numai o moleculă din această emanaţie.

Pentru oamenii din zonele cu climă rece este important să-şi asigure o căldură constantă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru insectele cu sânge rece care se trezesc în fiecare dimineaţă îngheţate tun. Prietenul lor cel mai drag este soarele, iar ele exploatează la maximum această prietenie.

Gâzele şi scarabeii sunt atraşi de florile sau frunzele scăldate în lumina soarelui la primele ore ale dimineţii. Unii scarabei sunt oaspeţi nelipsiţi ai nuferilor australieni care servesc drept cuptoare botanice, încălzindu-şi florile la o temperatură cu 20°C mai ridicată decât temperatura mediului înconjurător. Spre deosebire de ei, fluturii au un sistem de încălzire încorporat. Când au nevoie de căldură, ei îşi deschid aripioarele - ca nişte panouri solare puternice - şi le înclină în direcţia soarelui.

În lumea insectelor, aproape fiecare specie joacă roluri diferite, dintre care unele sunt cât se poate de ciudate. Unele molii, de exemplu, îşi asigură sarea şi umiditatea absolut necesare vieţii sugând lacrimile unui bivol. Alte insecte, înzestrate cu un puternic antigel, populează culmile înzăpezite ale munţilor şi îşi petrec viaţa scormonind după gândacii ce au murit de frig.

Faptul că furnicile nu au nici un conducător este un lucru deosebit de remarcabil avându-se în vedere că unele colonii de furnici pot număra peste 20 de milioane de membri! Şi totuşi, această „metropolă“ a insectelor funcţionează perfect, fiecare furnică îndeplinindu-şi rolul stabilit, astfel încât întregii colonii i se asigură hrană, protecţie şi adăpost.

Probabil că cel mai impresionant exemplu de adăpost pentru insecte îl constituie muşuroiul termitelor. Unele dintre aceste termitiere au o înălţime de 7,5 metri. Aceste minuni arhitectonice sunt prevăzute cu instalaţii sofisticate de aer condiţionat şi cu grădini subterane de ciuperci. Dar lucrul cel mai uimitor este că termitele ce construiesc aceste castele sunt oarbe!

Aproximativ 30% din hrana noastră depinde de polenizarea realizată de albine, dintre care majoritatea sunt sălbatice. Insectele menţin pământul curat prin intermediul unui sistem eficient de reciclare a plantelor şi a animalelor moarte. În felul acesta, solul este fertilizat, iar substanţele nutritive ce rezultă de aici ajută la creşterea plantelor.

Când munca lor nu este făcută, insectelor li se simte acut lipsa. Aşa s-a întâmplat în Australia, patria a milioane de vite. Cirezile împrăştie în mod inevitabil bălegarul pretutindeni. Pe lângă faptul că este dizgraţios, bălegarul creează un mediu propice pentru înmulţirea muştei de tufiş, care este o pacoste atât pentru oameni, cât şi pentru vite. Din acest motiv, au fost aduşi gândaci-de-bălegar din Europa şi Africa, şi problema a fost, astfel, rezolvată.

Deseori, oamenii pot controla în mod natural înmulţirea insectelor dăunătoare prin alternarea culturilor sau prin aducerea ori păstrarea unor prădători naturali. Obişnuitele buburuze şi muştele-de-voal ţin sub control cu multă eficienţă pagubele produse de păduchii de plante. Iar, în sud-estul Asiei, lucrătorii din domeniul sănătăţii publice au descoperit că două larve de libelulă ar putea înlătura larvele de ţânţar dintr-un container cu apă.