Ei supravieţuiesc în deşertul Namibiei

Kaokoland şi Damaraland sunt vaste regiuni care se întind în partea nordică a deşertului african al Namibiei. „Lumi pierdute în care, până nu de mult, puţini au avut privilegiul să se aventureze“, aşa le descrie Clive Walker în cartea sa Twilight of the Giants. Acestea constituie locuinţa adevăraţilor şi singurilor elefanţi de deşert din lume. În aceste regiuni au rămas, probabil, mai puţin de o sută de astfel de uriaşi. Precipitaţiile anuale sunt sub 150 de milimetri, iar uneori nu plouă ani la rând.

Adaptarea la deşert

Prezenţa elefanţilor în vestul Namibiei s-a semnalat pentru prima dată în 1895, şi dovezile arată că ei trăiesc în deşert de generaţii. Pe parcursul unei recente perioade de secetă când timp de cinci ani nu a căzut nici o picătură de ploaie, elefanţii au rămas în deşert, şi după cât s-a putut stabili, nici un elefant adult nu a murit ca rezultat direct al secetei, deşi un mare număr de kudu, antilope (oryx) şi zebre de munte, "precum şi câţiva pui de elefant au murit. "Elefanţii", conchide Mitch Reardon în cartea sa The Besieged Desert, fac parte din creaturile cele mai adaptabile de pe pământ." Deşi albiile râurilor din Kaokoland sunt, de obicei, uscate, apa de pe povârnişurile din est ale deşertului se infiltrează în nisip, iar elefanţii se folosesc de acest lucru. Ei sapă şi menţin gropi cu apă excavând nisipul din albia râului. Apa se strecoară în aceste gropi şi după ce elefanţii au băut pe săturate, literalmente miriade de alte animale, păsări şi insecte utilizează aceleaşi gropi cu apă şi supravieţuiesc.

Având în vedere că elefanţii sunt mari consumatori de vegetaţie - peste 100 de kilograme pe zi de individ - unii se gândesc, probabil, că ei perturbă echilibrul ecologic al regiunii. Dar remarcaţi această observaţie făcută de o binecunoscută autoritate în materie, dr. Anthony Hall-Martin, în cartea sa Elephants of Africa: „Elefanţii de la tropice, unde vegetaţia este luxuriantă, doboară copaci întregi doar pentru a consuma câteva frunze, în timp ce însoţitorii lor din deşert rareori doboară sau rup copaci. Dacă ar face-o, în curând nu le-ar mai rămâne nimic de mâncat. În schimb, ei consumă orice bucăţică de verdeaţă pe care o rup şi noi cu greu am putea găsi altceva decât câteva frunze călcate în picioare“.

În realitate, elefanţii de deşert contribuie la creşterea copacilor. Unul dintre alimentele lor favorite îl constituie arborele acacia, şi în sezon ei consumă mari cantităţi de păstăi cu seminţe de acacia. În timp ce aceste seminţe trec prin aparatul digestiv, tecile tari sunt înmuiate, apoi seminţele sunt eliminate şi depozitate într-un morman de bălegar cald şi bogat în substanţe nutritive pregătite să germineze atunci când, în cele din urmă, va ploua. Aşadar, graţie elefanţilor, arborii acacia sunt efectiv înlocuiţi în cadrul unui nesfârşit ciclu ecologic.

A-şi aminti înseamnă a supravieţui

Aţi auzit, probabil, zicala: „Are o memorie de elefant“. Să vedem cum se aplică aceasta la stilul de viaţă al elefanţilor de deşert. Ei au un foarte accentuat simţ al vieţii de familie şi al comunităţii, iar puiul stă cu mama lui până la vârsta de zece ani, o perioadă lungă comparativ cu alte mamifere, excepţie făcând omul.

Pe parcursul adolescenţei, puiul se asociază cu elefanţi de diferite vârste, învăţând de la ei secretele supravieţuirii într-un mediu ostil. I se arată unde şi cum să găsească apă, ce plante să mănânce şi când este sezonul lor. Mai este învăţat cum să se ferească de om. Acesta este bagajul de învăţături şi cunoştinţe pe care tânărul elefant nu trebuie să-l uite niciodată atunci când ajunge adult. „În timpuri de secetă, explică Reardon, memoria şi experienţa unui elefant pot fi elementul-cheie al supravieţuirii.“

Modul de viaţă al elefantului se bazează pe o societate matriarhală, şi o figură centrală în vederea supravieţuirii turmei este fără îndoială femela cea mai în vârstă. Ea îşi conduce familia, şi turma, într-o continuă căutare de apă şi hrană. Probabil în 50 de ani de viaţă, ea acumulează un bagaj considerabil de cunoştinţe utile pentru supravieţuire. Prin îndrumare şi exemplu, ea transmite acest lucru membrilor mai tineri ai turmei. Astfel, când braconierii ucid o femelă în vârstă, ei distrug de fapt o bibliotecă de referinţă pentru căutarea hranei. Garth Owen-Smith, care lucrează la Namibia Wildlife Trust, spune despre aceşti elefanţi de deşert din Namibia: „Reţineţi ... noi nu vorbim aici doar despre animale sălbatice oarecare. Aceştia sunt elefanţi de deşert ... Combinaţia ... nu se mai găseşte nicăieri în lume ... Ce pierdere, ce pagubă ar fi pentru ştiinţă şi pentru lume dacă ei ar dispărea de pe scenă“. Însă, aceşti giganţi nu vor dispărea cu uşurinţă de pe scena locuinţei alese de ei. Nu numai pentru că sunt extrem de adaptabili, ci şi pentru că sunt echipaţi în mod remarcabil pentru supravieţuire.

Alte secrete ale supravieţuirii

Dacă aţi sta aproape de o turmă - bineînţeles, nu în direcţia din care bate vântul - aţi reuşi să observaţi personal unele dintre secretele supravieţuirii lor. Aţi observa că ei se adună în jurul unei mici depresiuni de nisip fin, scurmând pământul cu picioarele din faţă, ridicând nisipul moale cu trompele lor şi împrăştiindu-l peste tot corpul, până ajung asemenea unor stafii cenuşii. Credeţi că fac aceasta deoarece le place să fie murdari? Departe de aşa ceva. Acest strat de nisip, asemenea pudrei fine de talc, răcoreşte pielea şi o protejează de soarele arzător.

Dacă nu faceţi niciun zgomot, veţi vedea turma odihnindu-se după ce s-a pudrat. Într-adevăr, elefanţii se odihnesc, însă nu şi urechile lor mari. Uitaţi-vă cum se mişcă ele încontinuu asemenea unor evantaie. În afară de faptul că produce o uşoară briză, întotdeauna binevenită, această mişcare face ca temperatura sângelui care circulă prin reţeaua de vene de la suprafaţa urechilor să scadă cu circa 6° C. Acest sânge mai rece circulă apoi prin corpul uriaş şi se întoarce din nou în urechi. Nu v-ar plăcea uneori să aveţi şi dumneavoastră în corp un sistem de aer condiţionat?

Uneori elefanţii îşi încrucişează într-o manieră amuzantă picioarele din spate, asemenea unei persoane care se sprijineşte în baston - îşi relaxează laba piciorului.

Cât timp vor supravieţui ei?

Aceşti giganţi ai deşertului, capabili să supravieţuiască pericolelor din mediul lor, vor reuşi oare să supravieţuiască şi atacurilor din partea unicului lor prădător, omul? Se pare că da. Indigenii sunt acum implicaţi în conservarea patrimoniului lor natural. Potrivit revistei African Wildlife, în urma unei campanii educative de ocrotire a mediului iniţiată de Namibia Wildlife Trust „autorităţile triburilor damara şi herero au interzis complet vânătoarea în această regiune“. Wildlife Trust a obţinut totodată sprijinul conducătorilor himba din Kaokoland, care au numit paznici de vânătoare dintre membrii tribului lor. Acest sprijin activ din partea conducătorilor de trib le dă indigenilor un sentiment de mândrie faţă de patrimoniul lor natural. „Pentru prima dată în cincisprezece ani, raportează African Wildlife, numărul elefanţilor şi al rinocerilor negri a crescut în această unică şi fascinantă regiune.“

Nu ne rămâne decât să sperăm că indigenii îşi vor menţine acest interes faţă de regnul animal. Atunci, într-adevăr, aceşti hoinari ai deşertului vor continua încă mult timp să cutreiere întinderile stâncoase ale locuinţei pe care şi-au ales-o. Graţie instinctului lor natural şi echipamentului înnăscut de supravieţuire, aceştia sunt adevăraţii supravieţuitori ai deşertului Namibiei.