Comportamentul calului în libertate

Spaţii fără limite, libertate de acţiune absolută, un neînfrânat instinct de reproducere şi de supravieţuire - aşa trăia la origini calul sălbatic, organizat în grupuri foarte bine ierarhizate. Calul nostru domestic a păstrat trăsături clare din comportamentul strămoşilor săi sălbatici, trăsături de care depind reflexele, fobiile sau temperamentul pe care, uneori, oamenii nu reuşesc să-l înţeleagă.

Calul este un animal gregar. În sălbăticie, trăieşte în grupuri conduse de un şef de familie, armăsarul. În căutarea hranei, calul sălbatic e nevoit să parcurgă distante lungi, să se hrănească cu iarbă de pe câmpuri, să se reproducă atunci când îi vine vremea, să se joace simulând luptele. Viaţa nu este însă aşa de simplă. Animalele trebuie să se adapteze la temperamentul fiecărui membru al grupului şi să se supună legilor “ahoardei”.

Membrii grupului, format din iepe şi mânji, au personalităţi dintre cele mai diverse. Unii cai, care au un caracter mai puternic, sunt lideri, iar alţii, cei mai slabi, sunt dominaţi. Câteva priviri răutăcioase, un nechezat ameninţător, un tropăit aspru sunt de ajuns pentru a-i pune la punct pe cei slabi. În interiorul grupului, se leagă amiciţii, se creează afinităţi, iar caii îşi aduc mici servicii unii altora, alungându-şi muştele sau scărpinându-se reciproc.

Armăsarul se ţine puţin mai departe de grup, pentru a-şi putea supraveghea mai bine “haremul” şi descendenţii. Dacă observă că unul dintre mânji s-a îndepărtat de grup, îl aduce înapoi, cu o mână severă. Un alt pericol este însă cel mai de temut: când armăsarul adulmecă prezenţa unui alt mascul care i-ar putea lua locul de lider şi de reproducător. Atunci, nechează puternic şi-şi cheamă trupa la adunare. Întâlnirea dintre cei doi va fi mai mult sau mai puţin violentă, după forţa adversarului. Dacă acesta nu va fi pe măsură, va fi îndepărtat uşor. În schimb, dacă ambii sunt de forţă egală, lupta poate fi teribilă. Combatanţii se muşca violent sub privirile îngrijorate ale iepelor şi ale mânjilor. Luptele, mai frecvente în perioada reproducerii, pot cauza răni grave. Din aceleaşi motive de “rivalitate”, şi mânjii masculi ai trupei, în vârstă de aproape doi ani, vor fi îndepărtaţi de armăsar, iar iepşoarele vor pleca de bunăvoie, ştiind că nu vor putea fi “curtate” de tatăl lor, fapt ce, în final, înlătură o consangvinitate nefastă.

Jocul ocupă un loc important în viaţa unui cal. A fugi, a se lăsa prins, a mima un atac sunt modalităţi obişnuite de petrecere a timpului liber, în cazul mânjilor. În libertate, modul în care mânjii mimează atitudinile adulţilor este impresionant. “Micuţii” simulează lupta, se urmăresc, se fac că se muşcă, sar, se hârjonesc… Această atitudine de copiere a comportamentului adulţilor decurge din două calităţi esenţiale ale cailor: simţul de observaţie şi memoria. Pentru că, înainte de a reproduce unele acţiuni, este esenţial, în primul rând, să le identifici şi să le memorezi. Memoria este, de altfel, o facultate constant solicitată a calului: bune sau rele, experienţele vor fi întipărite în creierul său şi de ele vor depinde reacţiile ulterioare. Imitare, memorie, instinctul de a fugi, gustul jocului sunt tot atâtea elemente care vor avea o importanţă capitală în raporturile pe care animalul le are cu oamenii.

Faptul că a constituit o pradă în mediul său natural, i-a favorizat dezvoltarea unor simţuri şi a unei morfologii particulare. Calul s-a “înarmat” în felul său pentru a fugi în caz de primejdie. Astfel, instinctul de supravieţuire la mânzul nou născut îi permite acestuia să fugă foarte repede la mama sa.

Mirosul este un simţ particular la cai, permiţându-i reperarea unui prădător, recunoaşterea părinţilor şi a rudelor, dar şi să simtă ielepe în călduri, de la kilometri distanţă. În plus, mirosul îi ajută să identifice iarba care este bună de mâncat şi cea care îi poate fi nefastă. Acest rol al mirosului este mai evident mai ales la naştere. Prima întâlnire a mânzului, cu mama sa, este un ordin olfactiv, ea începe prin însuşirea mirosului nou născutului. Calul foloseşte, de asemenea, şi gustul, care completează simţul mirosului, în examinarea hranei sau a apei.

Auzul este şi el un simţ perfect, foarte ascuţit la cal. Mobilitatea maximă a urechilor şi paleta de emoţii pe care o exprimă poziţia acestora: agresivitate, stare proastă, nelinişte, încredere demonstrează cât de sensibile sunt acestea la cel mai mic zgomot.

Văzul este în special folosit la detectarea unui eventual pericol şi este diferit de cel al oamenilor. Poziţia ochilor, laterală şi puţin proeminentă, determină maniera în care calul percepe mediul înconjurător. Astfel, posedă o arie vizuală largă, în faţă şi în partea laterală, dar este incapabil să vadă ce se petrece sub nasul său. Cât despre evenimentele care se întâmplă în părţile laterale ale corpului său, el le percepe independente unele de altele, ceea ce îi accentuează neliniştea şi îi provoacă fuga sau retragerea.

Simţul tactil este foarte dezvoltat la cai. Sensibilitatea copitelor îi transmite “mesaje” despre natura terenului pe care calcă. Vârful nasului, foarte agil, dar şi buzele sunt, de asemenea, sensibile. Datorită lor, calul îşi poate tria hrana pe care o preferă. Nici pielea nu este lipsită de sensibilitate, anumite zone fiind mai receptive decât altele. Acesta este motivul pentru care calul nu suportă muştele şi insectele care înţeapă.

Calul, ca majoritatea animalelor, foloseşte corpul pentru a comunica. Dispune de o întreagă gamă de coduri precise, care îi permit să-şi exprime diferite emoţii pe care omul are tot interesul să le înveţe şi să le cunoască: coada ridicată vioi exprimă bucuria sau excitaţia; coada strânsă între fesele animalului, ea indică neliniştea sau teama; membrele - piciorul posterior uşor pliat, cu vârful copitei aşezat pe sol, exprimă liniştea; piciorul anterior care atinge repetat solul exprimă excitaţia: calul se pregăteşte fie de luptă, fie de joc, fie să se tăvălească; un picior lovind furios solul este semnul unei furii violente; nările - dacă sunt foarte dilatate, înseamnă că animalul este mirat, nedumerit; dacă vibrează, atunci calul resimte o mare emoţie; urechile - sunt reflecţia stării sale sufleteşti; îndreptate în faţă, exprimă atenţia, îndreptate lateral, exprimă agresivitatea sau, din contră, pofta de joacă; mobile, în continuă mişcare, ele traduc nedumerirea; nechezatul - calul nechează pentru a chema, dar şi în semn de furie sau de satisfacţie, de mulţumire, sau de punere în gardă. După caz, nechezatul este scurt, lung, puternic, ascuţit şi grav, constant sau modulat.

În concluzie, o intreagă gamă de simţuri îi permit calului să exprime emoţii dintre cele mai diverse.