Caini salbatici

Din start trebuie stabilit ce se intelege prin caini salbatici in Australia.

Oficial, au fost clasificati in 3 categorii:

1. Cainii Dingo: (Canis lupus dingo, Meyer 1793) este cainele salbatic Australian, se presupune ca a ajuns pe continent impreuna cu primii aborigeni veniti din Asia, in urma cu aprox. 4000 de ani in urma, genetic fiind inrudit cu unii caini din Thailanda si alte tari din regiune.

Conform legilor Commonwealth-ului, Cainele Dingo este considerat specie nativa australiana (desi e printre foarte putinele mamifere ne-marsupiale) si se spera ca in cadrul statelor australiene sa se dezvolte cadrul legal pentru salvarea speciei, tot mai periclitata.

2 Cainii salbatici: (Canis lupus familiaris sau Canis familiarus domesticus, Linnaeus 1758) a fost introdus pe continent de catre primii colonisti, inca din 1788. De atunci si pana in prezent, cainii domestici au ajuns constant in salbaticie, intentionat sau accidental. Raspandirea lor a cuprins tot continentul.

3 Cainii hibrizi: sunt produsul rezultat prin combinarea primelor 2 categorii de-a lungul a 200 de ani. Se considera ca 2 treimi din totalul cainilor salbatici (inclusiv Dingo) din Australia sunt hibrizi. Efectele economice, culturale si asupra mediului produse de cainii salbatici sunt diverse si de intensitati diferite.

Cainii Dingo trebuie tratati separat fata de celelalte 2 categorii. In primul rand acestia s-au adaptat foarte bine de-a lungul celor 4000 de ani si nu au reprezentat un dezechilibru pentru mediu, din contra, ca un pradator de varf, acesta tine sub control, in zonele unde traieste, numarul iepurilor, cangurilor, vulpilor, pisicilor.

In ultimii ani impactul cultural a fost major, un val de simpatie in randul populatiei transformandu-i in atractie turistica, nu acelasi lucru putandu-se spune de restul cainilor salbatici, fiind foarte prost vazuti in randul populatiei, mai ales pentru ca sunt principalii vinovati de disparitia Thylacinului (Tigrul Tasmanian, aspect de caine, ruda cu Diavolul Tasmanian), vanat pana la extinctie, acuzat pe nedrept pentru atacurile asupra turmelor de oi. Ultimul exemplar a murit intr-o gradina zoologica in 1932.

Cainii salbatici si hibrizii, ca si Dingo, nu par sa aiba un impact major asupra mediului, unele voci considerand ca efect benefic in mentinerea constanta a celorlalte specii invazive, dar sunt multe controverse pe aceasta tema. Principalul impact este cel economic prin pierderile produse in domeniul cresterii animalelor prin uciderea mieilor si a viteilor, pagubele ridicandu-se la 66 de milioane dolari australieni pe an. Si aici exista controverse aprinse, unii sustinand ca dovezile impotriva cainilor sunt nefondate, cauza deceselor oilor sau vacilor fiind multiple, in prea putine cazuri au fost surprinsi cainii vanand, acestia fiind prinsi doar mancand din cadavru, un lucru obisnuit pentru caini sa manance hoituri. De asemenea, in cirezile in care vacilor nu li s-au indepartat coarnele, cifra viteilor ucisi este spre 0, mamele aparandu-si cu succes progeniturile. De fapt, acestea sunt doar pareri pro/contra, un studiu care sa clarifice fara dubiu impactul acestor caini asupra animalelor de renta nu s-a facut si este foarte dificil si costisitor de efectuat.

Totusi in randul turmelor de oi par sa fie pierderi ce pot ajunge pana la 30%, dar in zonele unde sunt iepuri si canguri destui, aceasta cifra atinge rareori 10%. In fiecare stat al Australiei exista legi diferite cu privire la Dingo si ceilalti caini, astfel: in Queensland fermierii trebuie sa tina sub control numarul cainilor de orice fel de pe pamanturile lor. In cadrul Actului de Conservare a Naturii din 1992 sunt considerati specie salbatica nativa si sunt protejati in cadrul rezervatiilor naturale, in afara acestora putand fi ucisi, dar cu autorizatie. In New South Wales, Actul de Protectia Tinuturilor Rurale din 1998, ii considera ca specie daunatoare si trebuie starpita, dar exista 113 rezervatii unde se spera sa se mentina unul din ultimele nuclee considerate pure de caini Dingo. In Australia de Vest, toti cainii salbatici trebuie controlati si chiar starpiti din zonele agricole si cu pasuni, dar sunt ignorati in celelalte zone. Sunt clasificati ca specie nativa neprotejata de Actul de Conservare a Faunei Salbatice din 1950. Legi similare sunt si in celelalte state, in majoritatea existand protectia in cadrul rezervatiilor (cu referire doar la cainii Dingo). In Tasmania pe langa legi pentru controlul numarului cainilor, se interzice introducerea de caini salbatici pe insula sub reglementarile Actului pentru Parcuri Nationale si Fauna Salbatica din 1987. Nu este voie tinerea unui caine Dingo pe post de animal de companie in nici un stat, acestia trebuie sa stea doar in rezervatii, parcuri nationale sau gradini zoologice.

Mai trebuie amintit riscul transmiterii unor boli de catre toti cainii salbatici din Australia, printre acestea amintim diferite parazitoze, ei fiind purtatorii unor larve care produc echinococoza la animalele de renta si om, diferite viroze: parvoviroza, rabia (un risc potential, momentan rabia nu exista pe continent, oficial), etc.

Combaterea se face prin mai multe metode. Una dintre cele mai vechi este imprejmuirea pasunilor, in urma constatarilor ca pradatorii repopulau o zona ‘curata’ in foarte scurt timp. Astfel, inca din 1880 au inceput constructia de garduri, in special in partea de Sud-Est si era o initiativa a fermierilor. Pe parcurs, guvernul a inceput sa sustina financiar demersul, prin metode neoficiale. Astfel, din 1921, in baza Actului privind Cainii Salbatici (1921) si pana in 1931, mii de metri de gard au fost ridicati in statul Australia de Sud. Eforturile au fost cumulate si in 1946 Gardul Dingo a fost complet, unindu-se cu alte garduri din statele vecine: Queensland si New South Wales, formandu-se cea mai lunga structura construita de om. Cateva cifre legate de Gardul Dingo: 1 5.614 km este lungimea totala a gardului “Dingo Fence”. 2 8.614 km a fost lungimea lui totala pana in 1980, cand din cauza costurilor de reparatii si intretinere a fost scurtat la lungimea de astazi. 3 26,5 milioane ha de pasuni pentru ovine si bovine protejeaza Gardul Dingo. 4 5.614.000 metri de plasa de sarma de 1,80 m inaltime au fost folositi la construirea Gardului Dingo; e bine de stiut ca gardul este ingropat 30 de centimetri in pamant. 5 623.777 metri de lemn si piloni de otel tin la verticala gardul. Mentinerea cade in slujba fermierilor pe a caror pamant este gardul.

Efectele s-au vazut, la nord de gard, populatia de canguri si pasari Emu a scazut, mortalitatea in randul cirezilor a scazut. Dar cifrele nu erau satisfacatoare in raport cu costurile. O alta metoda din trecut au constituit-o asa numitii “doggers”, persoane angajate de fermieri sa prinda cainii de pe o proprietate. Stricnina a fost si ea la moda pana prin 1970. Momelile cu otravuri moderne (Compound 1080 sau fluoroacetatul) au constituit metode mult mai eficiente si mai specifice, corelate cu folosirea de capcane si impuscare (ultimele 2 cu o eficienta redusa). O data cu apusul celebritatii Gardului Dingo, a stricninei si a doggers-ilor, s-au dus campanii de imprastiere de momeli cu 1080 (o bucata de carne proaspata de 400 g si 6 mg 1080, o doza de 0,3mg/kg fiind letala). S-a folosit inclusiv calea aeriana pentru dispersarea momelilor, dar mai nou se prefera masinile si dispunerea in locuri precise: surse de apa, locuri de vanatoare, ascunzisuri. Eficacitatea momelilor cu 1080 este cea mai buna (inclusiv pentru vulpi), dar vine si cu riscuri, multe alte animale putand fi otravite: cainii cu stapan, cainii ce pazesc oile, pisica marsupiala etc. Plus ca nu rezista mult in mediu. De asemenea trebuie luata in considerare si moartea prin chinuri a animalului. Eficacitatea mai e dependenta de structura sociala a cainilor: daca traiesc in haita, efectul este sporit.

Alte metode ajutatoare ar fi folosirea cainilor de paza pentru turme, dar pe pasunile intinse eficienta e slaba, a ejectoarelor cu cyadina, a coleretelor impregnate cu 1080. Atarnarea in copaci sau pe garduri de hoituri de caini Dingo s-a dovedit a fi fara efect.

Autoritatile incurajeaza sterilizarea si supravegherea stricta a cainilor de catre stapanii lor, pentru a mai reduce infuzia de noi caini in salbaticie. De asemenea fermierii sunt obligati sa tina sub control numarul cainilor salbatici de pe proprietatile lor. In restul teritoriilor este grija guvernelor locale. Se incearca sa se protejeze cainii Dingo autentici in rezervatii, singurele spatii unde beneficiaza de protectia legii, dar de multe ori unele grupuri au parasit rezervatiile, iar procentul de hibridizare este extreme de crescut. Totusi se incearca salvarea speciei.

Controlul cainilor salbatici poate duce la o scadere cu 66% – 84% a numarului acestora, dar repopularea se face rapid cu tineri din alte zone. Doar o actiune coordonata pe mai multe zone ar putea fi mai eficace. Dar se stie ca eliminarea cainilor salbatici este imposibil de efectuat, iar autoritatile au realizat ca un asemenea obiectiv este nerealist.